Oaia nazdravana, balada populara culeasa de Gh. Dem. Theodorescu (Mai 2024)
Ballade, una dintre mai multe forme fixe („forme fixe”) în poezia și cântecul liric francez, cultivată în special în secolele XIV și XV (comparați rondeau; virelai). Strict, balada constă din trei strofe și o strofă dedicată finală scurtată. Toate strofele au aceeași schemă de rimă și aceeași linie finală, care formează astfel un refren (R). Fiecare dintre cele trei strofe principale este construită în trei secțiuni, primele două având aceeași schemă de rimă. Forma totală poate fi exprimată:
chestionare
ABC-urile poeziei: fapt sau ficțiune?
Proza și poezia sunt același lucru.
Strofa dedicatorie finală se numește prinț (pentru că acesta este de obicei primul cuvânt), sau envoi. Chant royal este similar cu balada, dar are cinci strofe principale.
Forma generală a baladei este prezentă în poezia multor epoci. Ode ale poetului grec Pindar (secolul al V-lea î.e.n.) au aceeași formă de strofă cu strofa, antistroful și epodul lor. O mare parte din cântecul de artă al secolului al XVI-lea în Germania este turnat într-o formă similară, deși în mod normal fără envoi sau linia de refren; când în drama muzicală a lui Richard Wagner, Die Meistersinger (1868), Fritz Kothner definește un Bar (o formă poetică) ca fiind format din mai multe Gesetze („strofe”), fiecare alcătuit din doi Stollen (aa) și un Abgesang (b), el este descrierea cu exactitate a unei realități istorice. Dar în forma sa cea mai pură, balada se găsește doar în Franța și Anglia.
Precursorii imediați ai baladei pot fi regăsiți în cântecele trubadurilor (poetați-muzicieni care folosesc limbajul provenzal), care folosesc frecvent modelul aab stanza cu un envoi. În mod normal, au mai mult de trei strofe, iar linia de refren, dacă există, nu este adesea ultima linie a stantei. În secolul al XIII-lea, forma standard apare din ce în ce mai des în cântecele franceze ale truverelor (omologii nordici ai trubadurilor).
Melodiile trubadurilor și trubadurilor sunt monofonice (având o linie melodică sau o parte vocală). Istoria baladei polifonice începe cu Guillaume de Machaut, principalul poet și compozitor francez din secolul al XIV-lea. A scris mai multe melodii în acest sens decât în orice altă formă. În lucrarea sa se poate observa apariția treptată a unui mod standard de a stabili o baladă și, în special, convenția de a închide o a doua secțiune cu un epilog muzical care se repetă la sfârșitul strofei.
Balada a fost cea mai expansivă dintre soluțiile de forme, iar Machaut a folosit-o pentru a exprima cele mai înalte emoții. Textele conțineau mai des simbolisme elaborate și referințe clasice decât cele ale celorlalte forme fixe. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, balada a fost folosită pentru cele mai solemne și formale cântece: celebrarea unor patroni speciali, comemorarea unor ocazii magnifice, declarațiile de dragoste în cel mai înalt stil.
În secolul al XV-lea forma a devenit mai puțin populară. Cel mai important compozitor borgoan, Guillaume Dufay, a scris câteva balade, aproape toate care pot fi conectate la ocazii specifice și toate la începutul vieții sale. Mai târziu în secol, baladele muzicale sunt rare, cu excepția lucrărilor compozitorilor englezi. Printre cei mai mari doi compozitori ai secolului al XV-lea, Antoine Busnois nu a scris balade, iar Jean d'Ockeghem a scris doar una - cu ocazia morții unui alt cunoscut compozitor de cântece, Gilles Binchois, în 1460.
Forma a dispărut treptat și printre poeți, doar pentru a reapărea spasmodic în opera scriitorilor de mai târziu, ca un arhaism conștient. Dar există exemple frumoase din secolul al XV-lea printre lucrările lui Alain Chartier, Charles, ducele d'Orléans și Jean Molinet; și cel mai cunoscut poem al lui François Villon este o baladă cu linia de refren „Mais où sont les neiges d’antan?” („Dar unde sunt zăpada de altădată?”).
