Cupa Mondiala de Sarituri cu Schiurile (Ski Jumping World Cup) Vikersund 15.02.2015 First Round (Mai 2024)
Schi de schi, eveniment competițional de schi în care concurenții au schiat pe o rampă abruptă care se curbă în sus la capăt sau punct de decolare. Schiții salt din capăt, încercând să acopere cât mai multă distanță orizontală în aer.
Saltul de schi a fost inclus în Jocurile Olimpice de iarnă de la Jocurile din 1924 de la Chamonix, Franța. La adăugarea unui al doilea deal, mult mai mare, la Jocurile Olimpice din 1964, evenimentul a fost împărțit, creând salturi pe dealuri mari și sărituri normale (sau mici). Competițiile se desfășoară pe dealuri atent clasificate și pregătite, clasificate în funcție de distanța de la punctul de decolare pe care majoritatea schiorilor ar putea călători și aterizează în siguranță; majoritatea evenimentelor internaționale seniori, inclusiv olimpiada, sunt disputate la 120 și 90 de metri (393,7 și 295,275 de picioare) - dealul și respectiv dealul normal. La Jocurile Olimpice de Iarnă sunt concurenți atât evenimente de schi de echipă, cât și individuale. Campionatele mondiale de sărituri de schi au început în 1925 sub guvernarea Fédération Internationale de Ski (FIS), iar în 1980 a fost instituit un tur al Cupei Mondiale.Femeile nu au concurat la sărituri de schi la campionatele mondiale FIS până în 2009, iar în 2011, săriturile normale de schi pe deal au fost adăugate la programul pentru Jocurile Olimpice de Iarnă din 2014, la Sochi, Rusia.
Un salt de schi începe cu abordarea, sau inrun, care începe adesea pe o schelă, sau turn; jumperul o derulează în jos într-o poziție ghemuită, acumulând viteză (până la 100 km [62 mile] pe oră) până când ajunge la decolare, unde răsare spre exterior și în sus. Datorită riscului de a călători în jos la viteze atât de mari și a posibilității concomitente de a ateriza prea departe în partea de jos a dealului, judecătorii sunt autorizați să coboare punctul de plecare al saltului pentru a reduce viteza maximă potențială a jumperilor.
Odată ajunși în aer, concurenții se pot baza doar pe poziția corpului pentru a-și maximiza saltul. Până la începutul anilor’90, poziția preferată a majorității salturilor era să se aplece departe în fața gleznelor cu genunchii drepți și schiurile ținute paralele și înclinate ușor în sus. Această poziție minimizează rezistența la vânt și contribuie la un efect de ridicare aerodinamic pentru a crește lungimea saltului. La mijlocul anilor '80, însă, jumperul suedez Jan Boklöv a demonstrat o nouă tehnică care a oferit și mai multă ridicare: stilul V. Această poziție este obținută indicând vârfurile schiurilor spre direcții opuse pentru a crea o formă în V. După ce inițial a fost ridiculizat pentru stilul său netradițional,Boklöv a fost ulterior modelul pentru săritorii de schi din Cupa Mondială după câștigarea pe primul loc în competiția din Cupa Mondială 1988-89 și teste științifice care au dovedit ascensiunea superioară obținută în stilul V.
The landing of a jump is made on a steep section of the hill in a more upright position, with the shock of contact taken up by the knees and hips and one ski farther forward than the other (the telemark position). After the slope levels off, the jumper stops his forward momentum by turning. In addition to the judges’ ability to lower the starting point, other precautions are taken to prevent overjumping, including limits on ski length and ski-suit thickness (thicker suits permit more air to be trapped in the suit and thereby allow for longer jumps) and rules for the placement of bindings on skis. The hills have also been altered for safety; hills are now contoured to ensure that a jumper is rarely more than 3 to 4.5 metres (10 to 15 feet) above the ground during a jump.
Competitors make two jumps. Performance is decided partly by distance covered and partly by form, on the basis of style marks awarded by five judges. Concerning distance, a jump to the K-point (where the distance from the starting point equals the height of the hill) garners a jumper 60 points, with additional points added for each metre beyond the K-point. Style points are deducted for such errors as touching the ground with a hand after landing or not landing with one foot before the other.
Ski flying is similar to ski jumping in every respect except its scoring system, which emphasizes distance over style. Under ideal conditions top contestants are capable of leaps of over 200 metres (656 feet). Ski flying is not included in the Olympics.
