Două poziții frecvent expuse despre lumea publicării au fost debranșante în 2012. Prima a fost că cuvântul tipărit era mort. Al doilea a fost că tinerii au fost probabil un factor care contribuie la dispariția inevitabilă a tiparului. Până la urmă, cum ar putea concura lectura cu jocurile video, rețelele de socializare online și o multitudine de alte distracții tehnologice? Astfel de convingeri au fost înrădăcinate în epoca „BP (înainte de Potter)”. În 1997, anul în care primul roman Harry Potter al lui JK Rowling a apărut pe rafturi, au fost lansate aproximativ 3000 de cărți pentru publicul tânăr-adult. Până în 2009, acest număr a crescut la 30.000. Ficțiunile scrise pentru copii și adulți tineri au reprezentat segmentul de piață cu cea mai rapidă creștere în comerțul de carte, iar adolescenții au fost, probabil, cei mai căutați demografici din industrie. În prima jumătate a anului 2012,vânzările de carte la categoria copii și tineri-adulți au sărit cu peste 40% peste anul anterior. Vânzările de cărți electronice pentru adulți tineri au înregistrat o creștere uimitoare de 250% în aceeași perioadă, dar vânzările tradiționale de Hardcover au reprezentat în continuare cea mai mare parte a veniturilor totale din gen. Într-adevăr, un sondaj din 2010 al Fundației Familiei Kaiser despre obiceiurile mass-media în rândul copiilor și adolescenților americani a arătat că acei 8-18 ani au petrecut mai puțin timp cu mass-media tipărită, dar mai mult timp citind cărți tipărite. Desigur, adevăratul apel al genului tânăr-adult - atât pentru autori, cât și pentru editori - a fost acela că adulții tineri erau departe de singurii oameni care citesc cărți pentru adulți tineri.dar vânzările tradiționale de Hardcover au reprezentat în continuare cea mai mare parte a veniturilor totale din gen. Într-adevăr, un sondaj din 2010 al Fundației Familiei Kaiser despre obiceiurile mass-media în rândul copiilor și adolescenților americani a arătat că acei 8-18 ani au petrecut mai puțin timp cu mass-media tipărită, dar mai mult timp citind cărți tipărite. Desigur, adevăratul apel al genului tânăr-adult - atât pentru autori, cât și pentru editori - a fost acela că adulții tineri erau departe de singurii oameni care citesc cărți pentru adulți tineri.dar vânzările tradiționale de hârtie dura au reprezentat în continuare cea mai mare parte a veniturilor totale din gen. Într-adevăr, un sondaj din 2010 al Fundației Familiei Kaiser despre obiceiurile mass-media în rândul copiilor și adolescenților americani a arătat că acei 8-18 ani petreceau mai puțin timp cu mass-media tipărită, dar mai mult timp citind cărți tipărite. Desigur, adevăratul apel al genului tânăr-adult - atât pentru autori, cât și pentru editori - a fost acela că adulții tineri erau departe de singurii oameni care citesc cărți pentru adulți tineri.adevăratul apel al genului tânăr-adult - atât pentru autori, cât și pentru editori - a fost acela că adulții tineri erau departe de singurii oameni care citesc cărți pentru adulți tineri.adevăratul apel al genului tânăr-adult - atât pentru autori, cât și pentru editori - a fost acela că adulții tineri erau departe de singurii oameni care citesc cărți pentru adulți tineri.
Pe tărâmul ficțiunii pentru adulți tineri, cea mai bine vândută trilogie Hunger Games de Suzanne Collins a fost o îndepărtare marcantă de la ultima senzație de „tween”, seria Twilight a lui Stephenie Meyer. O diferență evidentă este ritmul; Triunghiul super-eroic al dragostei lui Meyer care implică un protagonist în mare parte improbabil, un vârcolac și un vampir tulburător de posesiv de „tip bun” consumă mai mult de 2.400 de pagini. Trilogia lui Collins acoperă mult mai mult teren - cronicizează în esență o rebeliune care se extinde în fiecare carte - fără a reuși să depășească lungimile de pagină combinate ale Războiului și Pacea și Anna Karenina. În cadrul idiomului tânăr-adult, trilogia Hunger Games este puțin mai aproape de seria Harry Potter, cu o singură excepție: amenințarea personală și specifică a unui vrăjitor terifiant, al cărui obiectiv principal este distrugerea personajului din titlu,a fost înlocuit cu un guvern îndepărtat, de neatins al cărui raport cu cetățenia sa ar putea fi cel mai bine descris ca o neglijare malefică.
Are Collins’s books breaking any new ground? The brutality that humans visit upon one another is not an uncommon theme in fiction for young adults, or even children’s literature. The fairy tales of the Brothers Grimm—whose first edition saw its 200th anniversary in 2012— feature an impressive body count, and Mark Twain’s Adventures of Huckleberry Finn deals with both child abuse and the evils of slavery. Judy Blume’s Tiger Eyes explores the grieving process through the eyes of a teenager after her father is murdered in a convenience store robbery. The Hunger Games (2008) treats the death of a father too, but it does so as an almost matter-of-fact event. That distinction has Collins treading on relatively unbroken ground: welcome to the world of dystopian young-adult fiction.
Tales of dystopian societies have long been a standard in science fiction. Famous examples include George Orwell’s Nineteen Eighty-four and Aldous Huxley’s Brave New World. A different twist on the dystopian genre was explored in Ray Bradbury’s Fahrenheit 451, Margaret Atwood’s The Handmaid’s Tale, and Andy and Larry (now Lana) Wachowski’s The Matrix. While the stories of Huxley and Orwell could be characterized as possessing a certain tragic “Britishness” regarding perseverance and the ultimate resignation of one to one’s fate, the latter tales might be seen as “American” stories of rebellion that are, to varying degrees, successful. (Atwood is proudly Canadian, but her novel is set in Gilead, a totalitarian, theocratic version of the United States.)
Within this schema the works of Terry Gilliam and Alan Moore could be understood to exhibit a blend of Anglo-American characteristics, alternately observing that one could escape the grip of totalitarianism by descending into madness (Brazil) or forging a revolution that was equal parts violence and theatricality (V for Vendetta) or suggesting that the powers that be, be they a cabal of scientists (12 Monkeys) or the world’s smartest man (Watchmen), will forever remain one step ahead of even the most resourceful protagonists. The Hunger Games, for its part, falls squarely in the “American” model of dystopian fiction.
Although The Hunger Games is by far the most successful dystopian young-adult novel thus far, the genre has undergone something of a boom in the past 10 years. The Uglies series by Scott Westerfeld takes place in a world of created perfection, where teens undergo forced cosmetic surgery to ensure that all citizens possess a uniform beauty. Michael Grant’s Gone series poses a Lord of the Flies scenario on a larger scale, with everyone aged 15 years and older suddenly vanishing. Susan Beth Pfeffer’s Last Survivors series is set in a world of earthquakes and rising tides after a meteor strike shifts the orbit of the Moon. Lois Lowry’s The Giver (1993), one of the earliest works to appear in the dystopian young-adult category, presents a world where free will has been virtually extinguished, and a single member of the community is selected to retain the memories of a time when humans experienced emotion. Lauren Oliver’s Delirium series covered similar ground, taking place in a world in which love is treated as a disease (known as deliria in the books) and young people are subjected to a government-imposed cure at age 18.
In each of these examples, one can find resonance with the everyday teen experience—teens ask YouTube posters to weigh in on their attractiveness; they yearn for independence but chafe against the responsibility that comes with it; the dramas of daily life can feel like the shifting of continents. The emotional roller coaster of teen romance can make the participants feel as if the world is conspiring against them (or, as in Oliver’s Delirium books, against love itself). It is not surprising, then, that a novel about teens engaged in gladiatorial combat would strike a chord with young and old.
Although Collins has stated that she did not intend for the book to depict a deadlier version of the bullying and social games that play themselves out in schools on a daily basis, the parallels are hard to ignore. Pack tactics, class conflicts, the strong preying on the weak, a system that stresses conformity, the knowledge that appearance can trump substance—The Hunger Games presents these as a dark future, but many teens see this as their present. The moody, sometimes abrasive, protagonist of The Hunger Games, Katniss Everdeen, rebels against these rules and in doing so establishes herself as both an agent of wish fulfillment for many teens and an enduring heroine in the genre of dystopian fiction.
