Abdicarea, renunțarea la funcție și la putere înainte de sfârșitul mandatului pentru care a fost asumată.
În dreptul roman antic, abdicare a însemnat în primul rând „a se dezmembra”, ca atunci când un tată a demis un fiu, care a fost astfel dezherit. Cuvântul a fost folosit și în latină ca însemnând „a renunța”, iar utilizarea sa modernă se limitează, în general, la semnificația renunțării la puterea supremă într-un stat. Când se spune că un potențat a abdicat, poate fi implicat faptul că actul a fost voluntar. Cu toate acestea, în multe cazuri în care se pretinde abdicarea, există un element evident de constrângere, fiind prezentat un demers de voință pentru a evita consecințele a ceea ce altfel ar trebui numit depunere. Chiar și așa, susținând că Iacov al II-lea al Marii Britanii „abdica” de pustia sa de regat, Whigs din 1689 părea să încordeze sensul cuvântului.
Abdicările voluntare notabile includ cele ale lui Sulla, ale lui Dioclețian și ale împăratului Charles V. Abdicarea lui Edward VIII al Regatului Unit a fost rezultatul conflictului dintre interesele personale și politice. Abdicările în fața dezastrului militar, revoluției sau amenințării revoluției includ cele ale lui Napoleon I în 1814 și în 1815; a suveranilor francezi, bavarezi și austrieci în 1848; al țarului Nicolae al II-lea al Rusiei în 1911; a împăratului german William II, a țarului bulgar Ferdinand, și a sultanului otoman Mehmed al VI-lea după primul război mondial; și a regilor Victor Emmanuel III al Italiei, Leopold al Belgiei și Michael al României în anii care au urmat celui de-al doilea război mondial. Abdicările din secolul XXI au inclus regina Beatrix a Olandei (2013), Albert II al Belgiei (2013), șeicul Ḥamad ibn Khalīfah Āl Thānī din Qatar (2013) și regele Juan Carlos al Spaniei (2014). Abdicarea papei Benedict al XVI-lea în 2013 a marcat prima demisie papală de la Grigore al XII-lea în 1415.
